Academia Îngerilor

Nicio ieșire

  Nu mă gândesc prea mult înainte să împing ușa și să intru, ca o avalanșă, cu ochii ieșiți din orbite și respirația întretăiată din cauza efortului fizic.

  Mă dau doi pași în spate imediat ce întâlnesc dezastrul din interior.
Toate lucrurile mele sunt făcute bucăți, tablourile de pe pereți rupte în două pe podea, mobilierul răsturnat și toate amintirile legate de Helsinka, distruse.

Nu, nu, nu.

  Încep să plâng și cad pe jos, disperată, încercând să repar statuieta albă, primită de la Fecioara Maria.
Aceasta ne-a dat la începutul Academiei câte una tuturor, confecționată de ea însăși, ca să ne ureze succes.

  Dar în zadar, oricât mă chinui să ansamblez bucățile la loc, acestea se sfărâmă înapoi.

  Îmi prind fața în palme și îmi simt tot corpul zguduit de spasme.

  Ce o să mă fac acum? Eram atât de mândră de obiectul ăsta și îl păstram cu sfințenie, fără să îl ating măcar. Și acum e... dispărut pentru totdeauna.

  Mă ridic, împiedicându-mă în propriile picioare.
Și atunci îl văd. El stă chiar acolo, gâfâind, cu o privire turbată și mâinile căzute ușor pe lângă corp.

—Ce... ce s-a întâmplat aici? articulez prost, încă în stare de șoc.

—M-am distrat. spune, ca și când era evident.

  Rămân perplexă câteva momente, neînțelegând nimic înafară de faptul că tot ce aveam mai de preț zace acum la picioarele mele, dar apoi cuvintele lui ajung la mine.

—Tu ai făcut asta?! urlu.

Ridică din umeri, nepăsător și simt că mă înnegresc.

—Ești... ești...

—Irezistibil? Minunat? râde.

—Cum ai putut să faci asta? La ce te-ai gândit? Asta e casa mea, n-ai niciun drept! gâtul mă ustură și ochii mă ard.

—Ce dracu, vrei să nu mai exagerezi atât?

—Exagerat? Numești asta exagerat? Uită-te la locul ăsta! Uită-te la asta!

  Ridic câteva bucăți albe, care se mișcă în mâna mea ca gelatina, din cauza tremuratului nervos.

—Îți aduc un pahar cu apă? Pari cam... agitată. râde din nou.

  Îmi vine să țip, să mă trag de păr, să arunc în el cu tot ce prind.
Doar că nu prea mai am cu ce.

—Ce o să fac acum? suspin.

—Nu știu, poate puțină curățenie.

—Taci! Doar taci! Nesimțirea ta nu are limite!

—Crezi că asta e nesimțire? Atunci încă n-ai văzut nimic! Casa ta nu o să rămână singurul lucru distrus pe aici, dacă nu îmi primesc aripile înapoi!

—Despre ce tot vorbești?

—Mi-au luat aripile, despre asta vorbesc! N-au niciun drept să facă asta, ei n-au niciun afurisit de drept asupra mea, FIINDCĂ EU NU SUNT DISCIPOLUL LOR! SUNT TOTAL RUPT DE LOCUL ĂSTA!

Urletele lui îmi fac capul să explodeze și brusc, am nevoie doar de odihnă. Puțină odihnă.

—Ți-au luat aripile? Cum? Adică de ce?

—Pentru că n-am vrut să-

  Se oprește, ca și când tocmai și-ar fi dat seama de ceva și îi privesc chipul distorsionându-se de și mai multă furie, dacă asta e măcar posibil.