Academia Îngerilor

Crăpături de lumină

—Dă-mi drumul! icnesc ușor și îl apuc cât de strâns pot de tricou.

Mă crispez pe măsură ce el înaintează și mai mult, cu mine pe post de sac de cartofi în spate.

Ah, Doamne, ce aș vrea să-l lovesc acum! Nu poți pur și simplu să ridici îngerii de la sol și să te preschimbi în transportul lor personal!

—Kailas, te rog! Nu vreau să ne vadă cineva așa!

Asta îmi mai lipsește acum! Cine știe ce or să creadă!

El pufnește, dar nici vorbă să mă asculte asculte vreun pic.

—Kailas! încerc iar

—Dacă te pun jos o să faci podeaua fericită cu o tocăniță de înger în mărime naturală! Așa că stai naiba potolită! Am văzut ce s-a întâmplat când ai încercat să mergi în cabinet!

Da, am fost atât de epuizată încât câteva secunde mai târziu aproape te-am mâncat!

—Nu poți să mă duci în spate până acasă! Or să se holbeze toți la noi și mi-ajuns pe ziua de azi. Plus că nici măcar nu se cuvine să stau în poziția asta! Poate ție nu-ți pasă, dar mie da!

Liniște.

—Doamne, iar am lipsit de la ore! ultima mea frază se transformă într-un mini plânset.

—Când ai mai lipsit tu de la școală? pufnește iar. Și stai liniștită, orele s-au terminat. E improbabil să mai fie vreun sclifosit pe aici.

—Nu știu, am impresia că, de când ai apărut tu, am ratat o mulțime de ore.

Îl simt cum se încordează sub mine.

—Dalinda, te droghezi? Tragi pe nas vreo floricică mirifică de agățat în păr? N-ai lipsit de niciunde! Și ce dracu vrei să spui cu "De când ai apărut tu"?

Probabil are dreptate. Doar că simt o senzație ciudată de murdărie împregnată în mine, ca și când aș fi făcut ceva greșit. Bine, e stupid, știu.

Fiindcă eu chiar am făcut. Multe lucruri greșite.

Trecem pe lângă dulapuri și, bineînțeles, exact cum a zis și el, locul e pustiu.

Răsuflu ușurată în sinea mea.

—Gata, e înregulă. Pot să merg. Sunt bine. Nu o să cad!

Doamne, e atât de stânjenitor!

—Începi să mă enervezi. scrâșnește din dinți

Din prostie, că nu găsesc nicio altă explicație, întind mâinile până îi găsesc brațul și îl ciupesc.

Reacționează imediat.

—Au! Ce dracu?

Îmi simt fața roșie. Dabea acum realizez ce am făcut.

—Te rog, iartă-mă. Te rog, nu știu ce m-a apucat! A fost ceva de moment. Pur și simplu tu te comportai necioplit și nu mă ascultai, și..

—Și m-ai ciupit? Ai 5 ani?

Nu-mi place că vorbește și merge în același timp, atât de sigur pe el și relaxat, ca și când n-ar avea pe cineva în spate.

—Nu. Nu știu.

Îmi îngrop fața în umărul lui, conștientă de întorsătura penibilă pe care a luat-o situația.

Trec vreo două secunde până se întâmplă catastrofa.