Academia Îngerilor

Pentru că urmările există.

KAILAS

  În timp ce mă îndrept fără chef de viață spre Academie, mă gândesc că n-ar fi trebuit să fac asta. Să plec, lăsându-o pe Dalinda singură și speriată. Nu e ca și cum ea ar fi mișcat vreun deget să mă împiedice, ba chiar se tot chinuia să mă convingă din priviri că e totul ok, deși evident că nu era, ce puii mei?

  De unde dracu a știut bătrânul ăla că suntem amândoi acolo? Mi-e greu să cred că a jucat la cacealma. Poate a trecut mai întâi pe la mine și Maruki o fi vomitat ceva? Deși nu prea avea ce, nu e ca și cum am stat amândoi în jurul mesei, confesându-ne unul altuia.

  Haide, Kailas. Du-te. A continuat să îmi repete asta de vreo cinci ori, până când mi-am decleștat maxilarul și am hotărât într-un final să mă car de-acolo. E adevărat că nu suport pe nimeni de aici și le-aș suci gâturile la toți, dar Yumo pare în regulă.

Atât cât poate fi unul ca el.

  Nu-mi fac griji c-ar putea să-i facă ceva Dalindei, ei încă se dau peste cap să păstreze aparențele, dar nu mi-a plăcut felul în care i-a spus că trebuie să vorbească cu ea. Nu sunt prost, știu că are legătură cu mine. Cu noi doi împreună, adică. Dar ea încă nu e pregătită să-și susțină cauza sau să se apere, deci o să fie foarte ușor pentru el să se joace cu mintea ei și să o facă să se simtă ca un căcat. De asta trebuia să fiu acolo.

Dar nu, fiindcă Mihail vrea să mă vadă.

  Scrâșnesc din dinți, traversând poiana de onix. Ăsta e ultimul lucru care lipsea, ce naiba!

Nu-mi amintesc mare parte din ziua de azi, totuși îmi amintesc ceva, ceva care mă roade.

—Te distrai acolo? o întreb, holbându-mă la trupul ei ghemuit pe podea

  Îi place la nebunie să stea așa, uitându-se cu mutra aia nevinovată la mine.

—Nu chiar, răspunde, de data asta fixându-și privirea pe tavan

Sunt conștient de asta, că altfel nu mai era acum cu noi. Dar sunt zile în care vreau să mă prefac că-mi pasă și mie de ceva, iar asta e una dintre ele.

—Detaliază. ridic din sprâncene

Se întinde, sprijinându-și fața în palme. Un zâmbet viclean i se întinde pe toată fața.

—Uau, tu chiar vrei să avem una dintre discuțiile alea în care ne împărtășim unul altuia lucruri?

Îmi dau ochii peste cap. Mereu trebuie să facă asta, să presupună că știe totul.

—Nah.

—Atunci de ce mă pui să detaliez? râde

—Lireth. mârâi

Oftează.

—La început era...diferit. Vedeam o altă perspectivă a lumii, în sfârșit se terminase șirul interminabil de întrebări. Pentru că da, de ce să mint? Am fost un om care se întreba mereu ce-i cu lumea și ce caută în ea. Acum eram cea care răspundea la frământările astea. Dar n-a durat mult să-mi dau seama că nu era ceea ce voiam. Mi-am petrecut viața umană simțind că nu e locul meu acolo, ca apoi să dau peste aceeași porcărie? Ceva era cu siguranță greșit. Trebuia mereu să stau pe cărare, să mă lupt pentru suflete, să dau explicații, să urmez regulile tatei, să nu contest ce spunea tata, să nu-l contrazic, să mă prefac...exact ca tine.