Academia Îngerilor

Magnetici

  De ce e atât de întuneric aici?
Zăresc slab, foarte slab, câteva contururi ale locului în care mă aflu, dar nimic suficient de concret.

  Știu că nu-mi e necunoscut, sunt vag conștientă ca am mai fost aici, orice ar însemna acest aici.

  Strâmb din nas când un miros rânced îmi înfundă nările și aproape mă înec.

Ce Dumnezeu?

  Deodată, am impresia că o să vomit.
Aerul e atât de închis și de sufocant, încât mi-e teamă să aflu ce mă înconjoară în momentul ăsta.

—Hei, e cineva?

  Imediat ce cuvintele îmi părăsesc gura, îmi înfășor mâinile în jurul gâtului, panicată.

Ce s-a întâmplat cu vocea mea?

  Nu se poate ca eu să fi scos hodorogitul ăla sinistru.
Ca și când mi-aș fi petrecut ultimele luni țipând...

  Scâncesc când piciorul mi se lovește de ceva și îmi folosesc toată energia ca să îmi recapăt echilibrul, înainte să aterizez pe jos, în cine știe ce morman de... oase putrezite.

  Da, oase putrezite.
Izul scârbos de putrefacție încă mă înțeapă. Și pe măsură ce înaintez sunt din ce în ce mai convinsă că cineva a murit aici.

—Cu curaj, Dalinda.

  Pot să jur că inima mea a făcut un galop cât toată lungimea raiului.
Sfinte Sisoe!

—Di-Directore?

  Argh,nici nu-s convinsă că o să mă recunoască din cauza felului în care sun.

  Aproape îmi dau două palme mintale. Dânsul tocmai ce mi-a spus "Dalinda".

—Da. Ai grijă scumpo, nu știi ce te poate prinde de picioare.

P-poftim?

—Unde suntem? țip scurt, și mai agitată decât acum câteva secunde.

—Tu să-mi spui.

Ce să spun?

  Dumnezeule, tocmai am călcat în ceva lipicios!

—Aprindeți o lumină, vă rog! scâncesc absentă, fiindcă cea mai mare parte din atenția mea e îndreptată spre felul în care merg.

  Râsul care urmează mă face să mă opresc înloc.

—Of, Dalinda. Asta e imposibil.

—Unde suntem? repet iar.

  Ce caut aici? Kailas... O Doamne! Kailas l-a bătut pe Maruki, O Dumnezeule! Trebuie să plec imediat! Ei-

—Ți-ai dat seama unde suntem?

—Trebuie să plec!

—Nu încă.

—Dar nu știți-

—Știu Dalinda. Știu tot. De asta ești aici. În capul tău.

  Ultimele sale cuvinte sunt ca un pumnal încins, aruncat cu toată forța înspre mine.

—Poftim? Este imposibil! Ce s-a întâmplat cu copacii? Cu culorile acelea? Cu frumusețea? Parca am fi într-o mlaștină!

—Odată imi făcea plăcere să mă întâlnesc cu tine. Sufletul tău era cel mai minunat lucru văzut în toată existența mea. Dar acum? Vin cu silă aici, Dalinda.

  Colțurile ochilor au început să mă înțepe.

  Nu.

—Dar cum... ce?