The One-Night Stand

Capitolul 62 - The Wedding

Capitolul 62

"I have died every day waiting for you

Darling, don't be afraid I have loved you
For a thousand years
I'll love you for a thousand more

Time stands still
Beauty in all she is
I will be brave
I will not let anything take away
What's standing in front of me
Every breath
Every hour has come to this"

                        Christina Perri -  A Thousand Years 

Maya P.D.V.

        Imi trec degetele tremurande peste materialul fin si delicat, avand, in acelasi timp, grija sa nu adaug vreo imperfectiune profunzimii trenei de dantela. Ochii mi se inalta inapoi la reflexia mea din oglinda si gasesc cu greu forta de a nu inghiti in sec. Complet opusa anxietatii care ma tulbura pe interior, pielea imi este colorata intr-o nuanta sanatoasa, imbujorarea din obraji lasandu-mi la iveala emotiile extrem de limpede.

         Inspir adanc si clipesc cu greutate, acordandu-mi o clipa de reculegere. Aproape tresar cand imi simt parul atins de o miscare blanda, dar izbucnesc intr-un zambet cand ii intalnesc expresia plina de multumire din oglinda. Mama imi asigura pentru a mia oara rezistenta voalului si se da un pas inapoi, incrucisandu-si bratele la piept in timp ce ma priveste cu un ranjet vinovat.

- Esti superba, draga mea, glasul ii tremura de emotie, reusind sa imi inmoaie si mie picioarele.

        Buzele mi se curbeaza automat intr-un zambet sincer si un suras scurt imi scapa neintrerupt. De parca as vrea sa ma asigur ca intr-adevar are dreptate, ochii imi masoara din nou imaginea in intregime, insa, de aceasta data, cu o privire ceva mai nesigura. Lunga, de un alb imaculat si, imbracandu-mi corpul in straturi fine de material alb si voaluri de aceeasi culoare, rochia este o adevarata opera de arta, menita sa atraga atentia asupra oricui ar purta-o. Spatele imi este lasat complet gol de modelul care imi complimenteaza atat de usor forma zvelta si singurul obiect care pare sa mai fure din atentia de la rochie este medalionul meu, inconjurandu-mi gatul si stralucind a puritate odata cu pietrele ce impodobesc lacatul.

         Desi pletele lungi imi sunt adunate si impletite intr-un coc lejer, parul ciocolatiu reuseste sa-mi sustina voalul, lasand fasia subtire sa imi acopere spatele pana la jumatate, in valuri neimblanzite si imaculate.

        Asta e. Asta e ziua cea mare.

- Si, cum se simte mireasa imbujorata? vocea lui Cassey rasuna amuzata din prag, de unde ranjetul ei larg si rochia de culoarea rubinelor ii scot in evidenta trasaturile gratioase.

        Ma intorc spre ea si reusesc cu greu sa ma abtin de la a ridica, pur si simplu, din umeri. Chiar nu am nicio idee cum ma simt. Un singur lucru mi-e clar: sunt coplesita, de-a dreptul coplesita.

- Nu lasam emotiile sa ne afecteze acum, nu? glasul mamei ma atentioneaza amuzat si o urmaresc lipsita de reactie cum ia o alta inghititura din paharul spumant de sampanie.

        Ma fortez sa fiu de acord cu ea. Nu pot sa imi pierd calmul acum. Sunt sigura ca, daca as lasa stresul sa ma cuprinda si doar pret de o clipa, nu as mai avea nicio sansa sa continui cu asta pana la capat. Inima imi bate cu putere fara pauza si imi este greu sa imi pastrez mintea catusi de putin limpede. Chiar nu credeam ca ziua aceasta se va dovedi atat de plina de stres, totusi. Abia daca pot sa si respir normal fara sa ma panichez...